CONCEPTUL DE NAŢIUNE: Etnic sau civic?
de Victor Neumann (4-3-2012)Ce înseamnă naţiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre naţiune fără să definim noţiunea? Ce fel de patriotism cultivăm, unul naţional sau unul etnic, unul multietnic şi multinaţional sau unul constituţional şi civic? Ce înţelegem prin ideea de stat-naţiune? Ce integrăm în Uniunea Europeană, statul sau naţiunea? Care e legătura dintre cele două noţiuni fundamentale? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice şi cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea şi afirmarea propriilor ei valori.
Statul-naţiune continuă să deţină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea naţională. Pentru Europa Est-Centrală şi de Sud-Est, naţiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît şi în reflexele mentale ale mulţimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea că „vom vedea sfîrşitul războiului (e vorba de acela franco-german, n.m., V.N.) cînd locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor (actualizează şi citeşte: comunităţilor naţionale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…”[1].
De ce şi unde este utilă redefinirea conceptului de naţiune ?
În cultura politică românească, sensurile social, juridic şi istoric ale noţiunii de naţiune nu au făcut obiectul unei atenţii speciale în perioada modernizării. G.M. Tamás este de părere că naţionalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent şi nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identităţii. Naţionalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naţionalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituţiile statului, fiind anarhic[2]. În comparaţie cu Occidentul, Europa răsăriteană nu a avut state naţionale decît foarte tîrziu. În consecinţă, etnonaţionalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conştiinţă a unităţii culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică şi otomană şi formarea statului-naţiune. Naţionalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit şi ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violenţă[3].
“Arderea etapelor”, aşa cum s-a petrecut mai ales în Europa Est-Centrală şi de Sud-Est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic şi instituţional. În situaţia României, acest aspect se observă în absenţa corespondenţei dintre vorbă şi fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust şi în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicităţii ori moculturalităţii. O parte dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonaţiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite[4]. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), cea mai mare parte a populaţiilor din Peninsula Balcanică se identificau prin religia ortodoxă (cazurile român, sîrb, bulgar, grec, macedonean) şi nu prin diferenţele culturale, lingvistice, etnice.
Rolul societăţii civile
Multe argumente din genul aceluia invocat, dar şi conservarea îndelungată a unui model social-naţional vetust, ne pun abia astăzi în situaţia de a regîndi conceptul de naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor, a „purismului” limbii sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit acestei noţiuni de romantici semnifică doar conştientizarea apartenenţei la o limbă şi la o cultură proprii, la origini şi istorii comune. Prin acestea, el nu trimite şi nu semnifică încă ceea ce numim naţiune. Prin invocarea etnicului ca valoare identitară supremă se cultivă şi se accentuează diferenţele imaginare. Ele au în vedere superficiale particularităţi derivate din folclor, cîntece, legende, ocupaţii şi fel de a trăi. Prin recunoaşterea diversităţii etnoculturale nu ajungem neapărat la civism şi la reflexele de gîndire ce definesc societatea deschisă. Între majoritate şi minorităţi au rămas distanţe îndatorate limbilor şi culturilor diferite, istoriilor, modelelor şi principiilor de viaţă care se întrîmplă să nu conveargă. Exemplul celor două comunităţi din Cipru, greacă şi turcă, exemplul grupurilor albanez şi sîrb din Kosovo, exemplul secuilor şi românilor din Transilvania, etc. Au rămas oameni şi interese umane insuficient protejate. Cunoaşterea şi recunoaşterea reciprocă ar trebui să devină o posibilă primă treaptă pentru conştienizarea civismului şi asumarea responsabilităţilor individuale şi de grup în toate activităţile.
După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educaţia civică şi aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost şi este departe de a fi una precisă. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înţelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în şcoli şi universităţi. Etnoculturalul continuă să alimenteze ideea de etnonaţiune şi indică mai mult incapacitatea de asumare a condiţiei de societate europeană gîndind politici manageriale şi integrînd indivizi şi colectivităţi diverse. Supravieţuirea lui, chiar dacă nu e împărtăşită de toţi, arată că multe segmente sociale refuză să-şi schimbe atitudinea faţă de treburile publice, ascunzîndu-şi neputinţa sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv practicat în chip egoist şi care probează în discuţiile publice existenţa cîtorva elemente proprii perioadei premoderne.
Etnonaţionalismul – indiferent de grupul care îl practică -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul istoriei, dar şi al influenţei ori dominaţiei Uniunii Sovietice. Ilya Prizel şi Maria Todorova argumentează acest din urmă punct de vedere cu observaţia că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului au re-născut ca o reacţie la sovietizare[5]. Protocronismul românesc şi tracismul bulgar sînt două exemple dintr-o mulţime. Aceleiaşi dominaţii sovietice i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferinţa de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile posibile ale supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de naţiune.
Cetăţeni de gradul I, II, III ş.a.m.d. ?
Multiplu codată din punct de vedere istoric şi cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în faţa faptului de a-şi însuşi alte reguli de raportare la propria populaţie şi la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol şi jumătate de înţelegere unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce unii continuă să definească “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei romantice a etnicităţii.
Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945, din timpul lui Carol al II-lea şi al regimului antonescian, diferenţele de încadrare şcolară, profesională, socială în funcţie de apartenenţa etnică practicate de regimul naţional-comunist. În absenţa unei tradiţii de stînga şi a unei doctrine marxiste, comuniştii României au reluat teza etnonaţionalismului. Înţelegerea naţiunii ca o entitate politică aparţinînd şi fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea unor ideologi şi oameni politici. De unde şi problema minorităţilor. Ea există din 1918 şi pînă astăzi. De apariţia naţiunii civice încă nu se poate vorbi, deşi România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.
În loc de concluzii
Moştenirile României – ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi habsburgică – i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu de valori din care să nu fie neglijate nici una dintre diversităţile ei cultural-lingvistice şi religioase. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, în care se văd limpede ambivalenţele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificităţile. Propaganda etnonaţională rezultă din cultivarea diferenţelor culturale, diferenţe ce, uneori, nu semnifică doar recunoaştere, ci şi prejudecăţi. Aşa cum există o anemică înţelegere a pluralităţii lumii moderne, tot astfel, încurajat de crizele economice şi politice, există pericolul reluării ideilor prăfuite ale istoriei. Faptul e ignorat de o parte importantă a intelectualităţii publice româneşti de ieri şi de astăzi. Înclin să cred că emanciparea prin cultură şi educaţie este importantă şi că, în timp, ea va putea contribui la redefinirea noţiunii de român, respectiv a noţiunilor/conceptelor de neam şi popor din limba română. Exemplul Germaniei postbelice, în care noţiunile mistico-romantice de Deutsche Volk şi Volk Nation au lăsat loc acelora de Staatsbürger (cetăţean) şi Verfassungspatriotismus (patriotism constituţional), indică rostul înlocuirii noţiunilor perimate şi, astfel, al înnoirii limbajelor social-politice şi al structurii de gîndire.
[1] Ernest Renan, La guerre entre la France et l Allemagne, în Idem, Qu’ est-ce qu’ une Nation?, et autres ecrits politiques, Imprimerie Nationale Editions, Paris, 1996, p. 239. Vezi şi Danilo Kiš, On Nationalism, în Paper House: The Ending of Yugoslavia, ed. Mark Thompson, Pantheon Books, New York, 1992, p. 332. [2] Gáspár M. Tamás, Old Ennemies and New: A Philosophic Postscript to Nationalism, în Studies in East European Thought, 1993.
[3] Ernest Renan, op.cit.
[4] Pentru detalii vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Ediţia a II-a, Ed. Curtea Veche, 2005; cf. şi Idem, Conceptually Mystified. East-Central Europe Torn Between Ethnicism and Recognition of Multiple Identity, Enciclopedică Publishing House, Bucureşti, 2004.
[5] Ilya Prizel, National Identity and Foreign Policy. Nationalism and Leadership in Poland, Russia and Ukraine, Cambridge University Press, 1998.
