Ambiţiile viitorilor „preşedinţi”
04.08.2010
Viitoarea competiţie prezidenţială expune prea multe necunoscute şi prea multe riscuri, pentru a ne permite să spunem că am intrat într-o normalitate electorală de tip european.
Ieri, 3 august, Curtea Constituţională a eliminat definitiv speculaţiile privind participarea lui Vladimir Voronin în cursa pentru funcţia de preşedinte: liderul comunist nu poate pretinde la un al treilea, consecutiv, mandat de şef al statului. Decizia Curţii, previzibilă de altfel, va declanşa o aprigă agitaţie în rândurile PCRM pentru desemnarea candidatului comunist la preşedinţie.
Se vehiculează deja câteva nume, însă niciunul dintre pretendenţi nu poate egala charisma „patriarhului” Voronin, mai ales că acesta, prin maniera-i autoritară binecunoscută, a descurajat prezenţa unor figuri cu personalitate în preajma sa. Rămâne de văzut dacă „marele şef” va reuşi, şi de această dată, să ţină sub control conflictele dintre diversele facţiuni care îşi dispută succesiunea în partid.
Creşte temperatura rivalităţilor şi în interiorul arcului guvernamental, deşi coaliţia liberal-democrată n-ar trebui să trateze superficial etapa intermediară a referendumului, unde prezenţa masivă a cetăţenilor la urnele de vot nu este neapărat o certitudine. Dacă până acum câteva luni, Marian Lupu încă mai era văzut drept unicul candidat la preşedinţie – şi trebuie spus că domnia sa a avut o traiectorie politică aproape inimaginabilă pentru a ajunge în această postură –, azi, partidele Alianţei, cu o singură excepţie, nu se mai consideră legate de înţelegerile iniţiale. Primul care a declarat ritos ca ar dori să candideze la preşedinţie este Mihai Ghimpu. Încurajat şi de unele gesturi care l-au plasat în ochii opiniei publice drept candidatul „pur” şi „incoruptibil” al dreptei naţionale, pro-româneşti, dl Ghimpu ar dori să-şi împlinească misiunea de „părinte fondator” al unei Moldove radical şi definitiv despărţite de moştenirea sovietică.
Al treilea potenţial candidat la preşedinţie este premierul Vlad Filat, cu succese incontestabile la cârma unui executiv ce duce în spate greul cel mare al guvernării. Dl Filat a declarat că PLDM ar putea să dea ţării un preşedinte, iar el însuşi, ca lider al partidului (al unui partid „aflat pe val”, este adevărat), nu mai acceptă să se ţină de o „partitură politică” scrisă de alţii.
O figură aparte face Alianţa Moldova Noastră, care insistă asupra unui candidat unic al Coaliţiei şi propune amânarea alegerilor parlamentare pentru primăvara viitoare. Însă fidelitatea lui Serafim Urechean faţă de acordurile „istorice”, încheiate cu ceilalţi parteneri, este mai degrabă una contextuală, impusă de situaţia precară a partidului său, aflat într-o accentuată pierdere de membri, care se orientează spre partidele mai puternice ale Alianţei.
Aşadar, la toamnă, partidele democratice vor avea, se pare, tocmai trei candidaţi la preşedinţie. Şi lista, probabil, nu s-a epuizat. E o stare de fapt criticată de cei care văd în această răbufnire de ambiţii o sursă de diviziune internă şi o trădare a principiilor constitutive ale Alianţei. Pe de altă parte, partidele cu prezidenţiabili mai robuşti susţin că este o competiţie inevitabilă, firească, în care ar trebui să câştige cel mai bun. Teza lor îşi are, desigur, doza ei de adevăr, doar că în condiţiile diseminării excesive a voturilor în interiorul Alianţei, avantajaţi vor fi comuniştii.
Nimeni nu poate afirma în mod cert că ieşirea din joc a lui Voronin îl va ajuta pe Marian Lupu să capitalizeze „partea leului” din opţiunile stângii. Comuniştii sunt încă puternici şi am putea asista la o semnificativă mobilizare a electoratului rusofon în jurul candidatului PCRM, indiferent de numele acestuia, doar pentru a împiedica aşa-zisa românizare a Republicii Moldova. Partidele din Alianţă sunt obligate să ia în calcul această realitate.
Cu o masă de alegători puternic manipulabilă, tributară vechilor diviziuni ideologice şi etnice, viitoarea competiţie prezidenţială expune prea multe necunoscute şi prea multe riscuri, pentru a ne permite să spunem că am intrat într-o normalitate electorală de tip european.
Se vehiculează deja câteva nume, însă niciunul dintre pretendenţi nu poate egala charisma „patriarhului” Voronin, mai ales că acesta, prin maniera-i autoritară binecunoscută, a descurajat prezenţa unor figuri cu personalitate în preajma sa. Rămâne de văzut dacă „marele şef” va reuşi, şi de această dată, să ţină sub control conflictele dintre diversele facţiuni care îşi dispută succesiunea în partid.
Creşte temperatura rivalităţilor şi în interiorul arcului guvernamental, deşi coaliţia liberal-democrată n-ar trebui să trateze superficial etapa intermediară a referendumului, unde prezenţa masivă a cetăţenilor la urnele de vot nu este neapărat o certitudine. Dacă până acum câteva luni, Marian Lupu încă mai era văzut drept unicul candidat la preşedinţie – şi trebuie spus că domnia sa a avut o traiectorie politică aproape inimaginabilă pentru a ajunge în această postură –, azi, partidele Alianţei, cu o singură excepţie, nu se mai consideră legate de înţelegerile iniţiale. Primul care a declarat ritos ca ar dori să candideze la preşedinţie este Mihai Ghimpu. Încurajat şi de unele gesturi care l-au plasat în ochii opiniei publice drept candidatul „pur” şi „incoruptibil” al dreptei naţionale, pro-româneşti, dl Ghimpu ar dori să-şi împlinească misiunea de „părinte fondator” al unei Moldove radical şi definitiv despărţite de moştenirea sovietică.
Al treilea potenţial candidat la preşedinţie este premierul Vlad Filat, cu succese incontestabile la cârma unui executiv ce duce în spate greul cel mare al guvernării. Dl Filat a declarat că PLDM ar putea să dea ţării un preşedinte, iar el însuşi, ca lider al partidului (al unui partid „aflat pe val”, este adevărat), nu mai acceptă să se ţină de o „partitură politică” scrisă de alţii.
O figură aparte face Alianţa Moldova Noastră, care insistă asupra unui candidat unic al Coaliţiei şi propune amânarea alegerilor parlamentare pentru primăvara viitoare. Însă fidelitatea lui Serafim Urechean faţă de acordurile „istorice”, încheiate cu ceilalţi parteneri, este mai degrabă una contextuală, impusă de situaţia precară a partidului său, aflat într-o accentuată pierdere de membri, care se orientează spre partidele mai puternice ale Alianţei.
Aşadar, la toamnă, partidele democratice vor avea, se pare, tocmai trei candidaţi la preşedinţie. Şi lista, probabil, nu s-a epuizat. E o stare de fapt criticată de cei care văd în această răbufnire de ambiţii o sursă de diviziune internă şi o trădare a principiilor constitutive ale Alianţei. Pe de altă parte, partidele cu prezidenţiabili mai robuşti susţin că este o competiţie inevitabilă, firească, în care ar trebui să câştige cel mai bun. Teza lor îşi are, desigur, doza ei de adevăr, doar că în condiţiile diseminării excesive a voturilor în interiorul Alianţei, avantajaţi vor fi comuniştii.
Nimeni nu poate afirma în mod cert că ieşirea din joc a lui Voronin îl va ajuta pe Marian Lupu să capitalizeze „partea leului” din opţiunile stângii. Comuniştii sunt încă puternici şi am putea asista la o semnificativă mobilizare a electoratului rusofon în jurul candidatului PCRM, indiferent de numele acestuia, doar pentru a împiedica aşa-zisa românizare a Republicii Moldova. Partidele din Alianţă sunt obligate să ia în calcul această realitate.
Cu o masă de alegători puternic manipulabilă, tributară vechilor diviziuni ideologice şi etnice, viitoarea competiţie prezidenţială expune prea multe necunoscute şi prea multe riscuri, pentru a ne permite să spunem că am intrat într-o normalitate electorală de tip european.
